Atât de rece este locul ăsta plin de mine,
Atât de mic şi de închis e fără un pic de bine,
Şi chiar de îmi complic o parte din privire,
Se-amestecă mereu cu puţină iubire.
Şi aerul ăsta gri şi plin de frunze înghetate,
Mă stoarce de puteri, şi vrea să-noate
Spre o simpla trăire parc-amestecată
Cu multe culori transparente parcă.
Duioasa privire mă face să mă pierd,
şi cu fiecare sentiment să mai dezmierd
O ultimă culoare ştearsă de pe chipul tău
şi să ascult o distinsă voce, mereu.
Şi iţi aduci aminte cum fiercare clipa
Te făcea fericit, şi-acum deşi iţi ţipă
În urechi să te întorci acolo, în timpuri dragi,
Tu eşti aici, şi-aici rămai, n-ai ce să faci.
Şi au trecut zile pe lângă noi fugind ca un rapid,
Şi au trecut ani, ca un accelerat pe care-aş vrea să-l prind,
Şi să trag semnalul de alarmă, să îl opresc acolo-n loc,
Să mai trăiesc odată lucruri simple şi frumoase foc.
Dar asta n-o să schimbe faptul că între timp,
Noi ne-am schimbat cu toţii, şi-o să mai treacă timp,
În care poate că, de vrem sau nu, încet, încet,
O sa fim alţii, rapid, sau mai discret.
