Domnia sa Marea

Lumina stearpă de departe o zăreşti în noaptea gri ce s-a lăsat
Nu de mult timp, peste nisipul rece de apă călcat.
Iţi lasă un straniu gust, departe de cel dulce-al fericirii,
E mai degraba frică şi strâmtoare în sentimentul trăirii.

Aduce vântul cu el şi cu valurile Domniei sale Marea,
Tandre atingeri de-ţi fac pielea să se strângă,
Şi începi să simţi cum miroase ea, şi sarea,
Până când iţi face fiecare ochi să plângă.

Ea e acolo să iţi aline fiecare gând ce-ţi trece prin minte
Şi să iţi ofere o parte din braţul larg unde te simte
Aşa cum tu o simţi pe ea, cu fiecare fir de piele şi cu gandul.
Şi stai in bratele ei, să îi asculţi încă odata sfatul…